Iubirea...

Acum patru ani am pus cateva haine intr-un bagaj, nu foarte multa incredere ci doar un gram de speranta si am pornit spre a-mi trai povestea de iubire. Poveste in care, se pare ca nu sunt decat un personaj de scurt metraj in filmul propriei vieti.
In acesti ani, putini m-au intrebat daca sunt bine, dar si mai putini m-au intrebat daca imi lipseste ceva.
Ca orice femeie, aveam nevoie de un barbat ce urma sa imi ofere iubire neconditionata, cuvinte dulci spuse cu patos printre lacrimi amare pentru propria-mi convingere.. fiindca nu as crede nici intr-o mie de ani ca un barbat ma poate iubi. Visam doua brate in jurul meu care sa-mi ofere liniste in zilele mele proaste, desi era o vreme cand nu stiam ca iubirea nu e iubire atunci cand e conditionata..cand ceri la schimb iubire pentru a putea iubi. Iubirea trebuie sa fie neconditionata, pentru a fi pura..
Criteriul dupa care poate fi recunoscuta iubirea, este BUCURIA !
Cand iubesti, esti fericit. Daca spunem ca nu putem trai fara cineva,nu mai este iubire, este frica de a nu ramane singur.
Am fost nefericita, de multe ori fara sa imi dau seama ca daca barbatul cu care eram, iesea cu alta iar eu eram geloasa, defapt nu il iubeam, doar ma agatam de el. Eram dependenta, posesiva, egoista, il voiam doar pentru mine. Daca era iubire, as fi fost fericita pentru el, daca isi dorea o alta, era alegerea lui si viata lui, iar eu ar fi trebuit sa fiu fericita pentru ca el era fericit.
Si trecand peste toate astea, niciodata nu am iubit cu adevarat.
Mi-au intrat in cap aceste idei, altfel spuse de un psihoterapeut intr-o carte. Probabil veti spune ca acel barbat nu a iubit niciodata.
Psihologia fiind stiinta care studiaza comportamentul sufletului, gandirii..Daca eu vreau sa cred ca iubirea exista, atunci exista, si daca vreau sa ma agat de ideea ca iubirea nu exista, atunci asa este.
Tindeam sa fiu atinsa de o mana delicata, sa fiu intrebata cu o voce calda, buna, cate cuburi de zahar vreau in cafea, iar eu mangaiandu-i chipul fin, sa ii spun ca prefer laptele.
Ma urasc din tot sufletul, ma urasc pe mine ca nu am stiut sa fac diferente si am primit in viata mea, fara sa stau pe ganduri, cele mai mari javre. Toti oamenii ce au intrat in viata mea, m-au schimbat, cu gandul si cu fapta, acum stand si gandindu-ma ce-a fost in capul meu, incerc sa caut o explicatie, sa-mi pot ierta mie comportamentul naiv de pana acum, dar in capul meu izvorasc din preaplin sentimente de ura ce nu-mi dau pace si transforma noptile din patul cu pacate, intr-un iad ce are in el un bine...